Odata cu trecerea timpului am realizat ca nu pierdem doar amintirile, ci ne pierdem si pe noi. Esenta, viata, sufletul...tot ce facea parte din noi va inceta sa ma existe intr-un final... Atunci ne simtim pustiiti, goi... realizam ca totul e in esenta la fel de efemer precum suntem noi, ca nimic nu a fost facut sa reziste, ci doar sa existe si la un moment dat sa piara brusc si atat de voilent...
Precum pierd mai multe lucruri in viata, pierd si bucuria de a avea altele, care inevitabil se vor duce si ele intr-o zi... Imi accept razboaiele si pierderile intr-o tacere muta, sunt impacata... Impacata cu gandul de a avea o existenta atat de fragila si mizerabila, cu pierderea clipelor, cu respiratiile incete, cu vorbele soptite....
Curand imi dau seama ca-mi pierd si mintile... ca nu ma mai pot salva, nu mai pot ajunge la tarm...sunt doar aici undeva, pur si simplu pierduta. Am pierdut tot ce aveam... mai am doar putinele clipe in care pot sa gandesc limpede, si... acum am invatat sa ma bucur de ele...
In nimicul mut doar umbre ce prin intunericul lor ma mint. Am pierdut, mi-au ramas insa momentele cu mine unde nebunia este o parte a relitatii, una putin sifonata, distorsionata dar o parte dintr-o lume abia descoperita. Candva nu era nimic decat un lac, in care am murit de atatea ori incat nici nu mai stiu, de fiecare data era aceeasi poveste, cadeam violent in apa inghetata ce-mi sfarma oasele dar nu se intampla nimic, muschii mei nu reactionau eram linistita, impacata... Auzeam apa cum cu un sunet indepartat se lovea de malul unei margini care nu era salvarea pentru mine. Apoi incet incet nu mai simteam nimic, doar o stare de liniste suprema, curand incepeam sa nu mai aud niciun sunet, sunetul apei care sfarma malul se auzea din ce in ce mai indeprtat iar eu ma cufundam intr-o liniste deplina.
Apoi ma trezeam din nou. Imi simteam sangele cum ma arde in varful degetelor ca si cum viata ar fi un blestem pentru mine, plamanii primeau aer din nou, iar eu eram din nou calda. Pielea isi revenea la culoarea normala, o tenta trandafirie, simteam cum inca o data viata curge prin mine si uram acest sentiment. Uram caldura pe care ti-o ofera viata, soarele, sangele...era tot din ce eu eram compusa si vroiam sa ma lispesc de asta, vroaim sa nu mai am strop de sange in corp, sa fiu rece iar pielea sa-mi fie palida, capatand un aspect morbid asa cum era interiorul meu...
Nu-mi mai ramane decat ura...fata de toti...fata de propria persoana. Urasc ca sunt asa, sau ca mai vreau sa fiu asa si cinci secunde...Urasc ceea ce m-au determinat altii sa devin, am luat-o pe calea aceastea iar apoi nu am mai stiut drumul inapoi. Mi-am pierdut calea. Eram eu linistita in lumea mea de gheata, unde nimic real nu strapungea peretii grosi, sau nu ajungea la mine din cauza vremii neinduratoare din tinutul meu. In toate zilele neprimitoare ale existentei mele ma inzolam aici, plangeam, tipam, cadeam la pamant, imi raneam genunchii, imi gustam sangele apoi ieseam de acolo mult mai puternica. Lumea aceea imi oferea raceala si nepasarea de care aveam atata nevoie, treptat a devenit o parte din mine, adasandu-se inauntrul meu pana la ultimul firicel din fiinta mea. Ca o boala sau un parazit care-ti acapareaza trupul, totul fiind doar o chestiune de timp, lucru care din nou nu este de partea ta.
O iubeam pe noua eu, din ce in ce mai puternica, din ce in ce mai dispusa sa distruga oamenii care odata au ranit-o. Primisem tot ce mi-a trebuit, era un fel de dar suprem...felul in care schimbarea mea contribuise la felul nou in care priveam lumea acum, una plina de ura, bolnava, murdara si putrezita, una pe care adoram sa o vad cu aceasta noua privire a mea. Ce simteam eu era un fel de sentiment de superioritate, ma simteam in stare sa o duc la pieire doar cu privirea mea, rorulile se schimbasera brusc. Eu eram cea puternica si totul era defect si din ce in ce mai fragil.
Dupa ce am distrus am realizat...Mi-am pierdut calea...
L-am privit in ochi si am fost uimita de faptul ca era constient ca va muri. In timp ce eu ii povesteam ce betii si cate nopti de vara o sa mai petrecem impreuna, ochii lui erau lipsiti de expresivitate. Zambetul ii era unul chinuit si cu greu ma aproba. El stia...iar eu ii vorbeam despre viitor, eram exact ca oamenii pe care-i detestasem o viata intreaga...pana si eu aveam tupeul nesimtit de a da sperante false unui om muribund. Intr-un final nu eram diferita de ei?... Nu...imi era greu sa accept ideea ca oamenii se pot prapadi asa usor, dispar asa de usor si rapid precum au venit, imbratisand un taram necunoscut exact ca atunci cand se nasc...
E greu de acceptat ca intr-un final din el nu se va alege nimic, va disparea in neant, va fi la fel ca o particula de praf in vant, se va descompune...putregaiul ii va macina invelisul si va devenii...nimic. Era greu sa accept ca nu va mai ramane nimic material din el, ca nu-i voi mai vedea niciodata chipul, zambetul...era cel mai cumplit sentiment. In cazul meu era diferit, eu as fi impacata daca moartea ma va vizita si maine, nu cred ca as avea persoane care sa se gandeasca atat de profund la plecarea mea din aceasta lume, insa imi era greu sa vad cum se prapadesc ceilalti. Cred ca mereu a fost asa...
Dar si el era impacat...gandindu-se la fel ca mine, ca va ajunge intr-un loc mai bun, fara dureri fizice si sufletesti, implinire totala, fericire pe care nu va trebui sa o plateasca intr-o zi. Doar prin moarte se va simti implinit...sau poate era doar orbit de suferinta trupeasca. Vroia sa inceteze cat mai repede.
Stand intins pe pat imi lua mana intr-a lui, ofta lung, zambi si inchisese ochii pentru totdeauna.
In fiecare dimineata ma trezesc gata sa imbratisez o lume noua dar de fiecare data nimic nu se schimba. Vad o lume la fel de intunecata, defecta, inecata in propria ura si inghitita de propriul egoism. Totul imi e asa de cunoscut, incat aproape ca ma obisnuiesc cu imaginea asta pe care o are lumea, oamenii...si poate chiar si eu, nimic nu e durabil, omul adesea se lasa influentat de lucrurile din jur. Ele fiind malefice inevitabil intr-un final si el va devenii asa.
Am incercat sa ma pastrez cat mai curata posibil, am incercat sa nu imi las sufletul ramas in ghearele demonilor, dar chiar si asa am ajuns sa-l am patat. Intr-un sfarsit am ajuns si eu sa urasc ceea ce ma inconjura, ma dezgusta oribilitatea de care oamenii dadeau dovada, nu erau mai presus decat orice gunoi aruncat pe trotuar.
Iti ia timp sa vezi cu adevarat lumea in care traiesti, sau cel putin sa ai o viziune corecta asupra ei. Iar apoi cand ajungi sa o vezi asa cum este iti doresti sa nu o fi cunoscut niciodata, e prea ingrozitoare. Si cand te gandesti ca este creata de noi...
In decorul inghetat doar doua suflete isi mai duc greu clipele...Mana lui se intinde usor catre a ei intr-un final atingand-o.
- Mana ti-e la fel de inghetata precum sufletul, ii sopti ea delicat. E la fel de rece si nemilioasa precum esti tu. Nu stiu cum de m-am putut candva regasi cu totul in tine...de fapt n-am facut-o niciodata...
El nu zicea nimic, insa ochii negii si tulburi vorbeau pentru el. Era inghetat complet, nimic nu ii mai ajungea la inima, era ca si cum blocase tot ce avusese candva doar pentru a nu mai iesi niciodata de acolo, pentru a pastra sentimentele de care candva era capabil...Insa acum era pierdut, pierdut complet. Dragostea, compasiunea, grija ii erau lucruri straine, nu mai era decat fantoma a tot ceea ce fusese candva. Este un strain in propria lui lume, nici macar nu se mai recunoaste pe sine. A devenit tot ceea ce nu a vrut niciodata, un om fara suflet.
- Chiar si asa mi-as da tot ce a mai ramas din suflet pentru a te tine cu mine, spusese el.
Vrea sa fiu libera, sa fiu la fel de pura ca atunci cand m-am nascut si sa nu mai apartin de nimic. Toate sentimentele mele devin consumate...Pacat. Durere. Pierdere. Ura. Furie...Toate le fumez apoi le expir repede doar pentru a nu mai prelungi momentele in care ele ma chinuie.
Un norisor de fum cenusiu se revarsa dintre buzele mele. Pacatul. Nu am fost niciodata o persoana buna, de asta am primit tot ce am meritat, si am acceptat asta. Am acceptat ca asa trebuia sa se intample, ca si eu la randul meu aveam sa platesc pentru suferinta pe care le-am cauzat-o altora, am acceptat ca asa trebuie sa fie. Nu cred in nimic, singura forta divina pentru mine e moartea, pentru ca e singurul lucru de care poti fi sigur in viata, stii aproape de cand te nasti ca la un moment dat vei muri, ceea ce se va si fi intampla mai devreme sau mai tarziu.
Durere. A fost atat de multa incat nici nu mai stiu cand am simtit-o prima oara, ceea ce ma face sa ma intreb daca nu cumva m-am nascut cu ea. Momentele acelea in care simteam ca am o hemoragie interna au fost atat de dese si tineau perioade atat de lungi incat aproape reuseam sa ma obisnuiesc cu senzatia respectiva. Iar acum e doar ceva normal, pur si firesc.
Pierdere. Mereu am crezut ca cel rau moment e atunci cand pierzi pe cineva, dar nu e...cel mai rau e de fapt momentul in care te pierzi pe tine. Nu mai stii cine esti ci doar cum ai fost candva, nu mai stii ce simti, parca tot ce te inconjoara nu mai apartine lumii tale iar tu...te simti cel mai gol pe dinauntru. Iar cel mai rau e ca nu descoperi niciodata o leac pentru aceasta boala care te macina mai rau decat orice boala trupeasca. Iti devoreaza fiecare coltisor al sufletului ramas si se bucura de asta. Ii place, pentru ca pierderea e si un sentiment de vina deocarece mereu te gandesti ca ai fi putut sa faci lucrurile altfel, apoi viitorul urmand sa fie mai bun, dar niciodata nu stii asta atunci cand trebuie ci cand totul se duce.
Ura. Dupa toate acestea nu mai ramane decat sa apelezi la ura. Urasti lumea, urasti oamenii...pentru ca nimic nu poate ajuta la vindecarea ta. Cand intr-un final realizezi asta tot ce-ti mai ramane e doar ura. Intensitatea ei aproape iti da impresia ca ai sa te vindeci cu ajutorul acesteia, ca daca urasti totul suferinta nu te va mai lovi...nu e niciodata asa. Si aceasta ura te consuma, te face sa crezi ceva ireal toate gandurile iti devin ilogice din cauza ei, ochii iti devin tulburi, mainile iti tremura, corpul e intr-o continua convulsie...Iar la un moment dat obosesti, din toate punctele de vedere...Te simti din nou la fel, nimic nu s-a schimbat lumea e la fel si durerea e tot acolo...
Furie. Dupa ura furia este ultima la care apelezi. Esti furios pe tine, pe toti, pe toate pierderile suferite, pe tot ce ai facut pana acum. Esti furios ca ai ajuns intr-un moment ca acesta, ca te-ai lasat pacalit si ai lasat toata rautatea sa te invadeze, ai lasat ca prin sangele tau sa curga doar ura. Negandindu-te ca exista o limita in asta, te-ai agatat orbeste de singurul sentiment pe care-l mai aveai gandind-te ca daca doar el a ramas ar fi cel bun si puternic.
Mi-am consumat sentimentele dar nu s-a schimbat nimic pentru ca ramanea amintirea lor. Intr-un final totul e in zadar, ramai agatat mereu de ceea ce te-a creat. Nu scapi niciodata de lucrurile care-ti fac rau si putin bine in acelasi timp pentru ca ele sunt o parte din tine.
Cu fiecare clipa scursa imi devine tot mai imposibil sa respir, de parca intregul meu corp ar dori o moarte decenta, voita si constienta. Doar o candela, care-si revarsa ceara pe noptiera de lemn de cateva ore pare a fi cea care ar vrea sa ma aduca inapoi la viata. Intr-un fel vrea sa ma hraneasca cu energia ei, insa eu o resping de fiecare data...nu vreau viata, nu vreau lumina, nu vreau nimic din ce tine de lumea reala pur si simplu nu-mi mai doresc nimic, decat liniste, intuneric...
Intreg corpul ma doare atunci cand mai incerc sa iau o gura de aer doar pentru a imi mai prelungi clipele de constiinta. Chiar si asa nu e moartea pe care mi-am dorit-o, nu ma asteptam ca sfarsitul meu sa vina intr-o odaie intunecata si imbaxita de propriul mucegai, insa sufletul meu isi doreste asta acum. Intotdeauna am sperat sa mor inecata, arzand in flacari sau scurgandu-se tot sangele din mine iar cu ultimele puteri sa ajung sa-l gust, asa cum mi-am gustat puroiul ranilor pe care le scormoneam in fiecare zi. Si avea un gust bun, era cleios si gretos, corpul meu nu putea oferi ceva bun niciodata, decat forme mai mici alte imputiciunii, ale descompunerii. El este forma fizica a oribilitatii, urateniei si goliciunii interiorului, e doar replicatia, exteriorul a tot ceea ce se afla inauntru...a tot ceea ce chiar eu urasc, desi e o parte din mine.
Stiam ca aceea va fi ultima oara cand aerul imi va invada plamanii gauriti, asa ca tot ce am facut a fost sa astept...doar sa astept si inevitabilul avea sa se intample, asa cum se intampla mereu.
E ciudat cum viata pare doar un tablou trist in care doar eu ma incadrez perfect, ca si cum am fost facuta pentru tristete si ea a fost facuta pentru a fi a mea...E interesant cum privesc in viata si nu vad inainte decat o furtuna si un crang lovit de ea, in tabloul meu nu exista viata, totul e mohorat, grotesc si intunecat...Am pictat, insa nu am stiut cum arata viata, nu am stiut sa o descriu, n-am avut nicio idee despre ce este e.
Mereu am simtit cum ma incadrez perfect in acel tablou, era menit sa fie al meu, eu eram menita sa fiu in el, o fiinta care il facea si mai intunecat...fiinta care scurgea toata viata privitorului...fiinta care ucide fara sa faca nimic. O fata cazuta in mijlocul tabloului, avand o pozitie ciudata a corpului, parca spasme de durere ii fulgerau corpul aproape trantind-o la pamant, insa in privirea ei vedeai infinitul in care urma sa te pierzi, ochii ei straluceau...a moarte, durere...aproape agonie...iar cel care privea, murea pentru durerea ei. Aceasta ii transmitea totul, iar acea persoana nu era prea puternica pentru toate acestea, pierzandu-se intr-o infinita suferinta...
Viata se scurge din tot ce mai ramasese candva. Un val de emotii imi fragmenteaza usor dar sigur trupul, din tot ce dispare am fost infaptuita candva, iar atunci cand am ales sa renunt la tot am simtit imediat cum corpul incepe sa ia o alta forma, de fapt una diforma... Pielea alba incepea sa imi devina milioane de particule de...nu stiu...de putreziciune... de oase sfarmate. Mi-am privit singura dezintegrarea lenta, insa nu a fost dureros pentru mine, mi s-a demonstrat inca o data neputinta corpului in fata sufletului, un suflet care mereu dorea a ramane doar el, nemaiavand nevoie de un trup care sa-l incurce.
Un suflet care dorea sa fie liber, care a macinat tot doar pentru asta...un suflet egoist...
