Odata cu trecerea timpului am realizat ca nu pierdem doar amintirile, ci ne pierdem si pe noi. Esenta, viata, sufletul...tot ce facea parte din noi va inceta sa ma existe intr-un final... Atunci ne simtim pustiiti, goi... realizam ca totul e in esenta la fel de efemer precum suntem noi, ca nimic nu a fost facut sa reziste, ci doar sa existe si la un moment dat sa piara brusc si atat de voilent...
Precum pierd mai multe lucruri in viata, pierd si bucuria de a avea altele, care inevitabil se vor duce si ele intr-o zi... Imi accept razboaiele si pierderile intr-o tacere muta, sunt impacata... Impacata cu gandul de a avea o existenta atat de fragila si mizerabila, cu pierderea clipelor, cu respiratiile incete, cu vorbele soptite....
Curand imi dau seama ca-mi pierd si mintile... ca nu ma mai pot salva, nu mai pot ajunge la tarm...sunt doar aici undeva, pur si simplu pierduta. Am pierdut tot ce aveam... mai am doar putinele clipe in care pot sa gandesc limpede, si... acum am invatat sa ma bucur de ele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu