Zile cristaline

   
     In fiecare dimineata ma trezesc gata sa imbratisez o lume noua dar de fiecare data nimic nu se schimba. Vad o lume la fel de intunecata, defecta, inecata in propria ura si inghitita de propriul egoism. Totul imi e asa de cunoscut, incat aproape ca ma obisnuiesc cu imaginea asta pe care o are lumea, oamenii...si poate chiar si eu, nimic nu e durabil, omul adesea se lasa influentat de lucrurile din jur. Ele fiind malefice inevitabil intr-un final si el va devenii asa.
     Am incercat sa ma pastrez cat mai curata posibil, am incercat sa nu imi las sufletul ramas in ghearele demonilor, dar chiar si asa am ajuns sa-l am patat. Intr-un sfarsit am ajuns si eu sa urasc ceea ce ma inconjura, ma dezgusta oribilitatea de care oamenii dadeau dovada, nu erau mai presus decat orice gunoi aruncat pe trotuar.
     Iti ia timp sa vezi cu adevarat lumea in care traiesti, sau cel putin sa ai o viziune corecta asupra ei. Iar apoi cand ajungi sa o vezi asa cum este iti doresti sa nu o fi cunoscut niciodata, e prea ingrozitoare. Si cand te gandesti ca este creata de noi...