Fum

   
     Vrea sa fiu libera, sa fiu la fel de pura ca atunci cand m-am nascut si sa nu mai apartin de nimic. Toate sentimentele mele devin consumate...Pacat. Durere. Pierdere. Ura. Furie...Toate le fumez apoi le expir repede doar pentru a nu mai prelungi momentele in care ele ma chinuie.
     Un norisor de fum cenusiu se revarsa dintre buzele mele. Pacatul. Nu am fost niciodata o persoana buna, de asta am primit tot ce am meritat, si am acceptat asta. Am acceptat ca asa trebuia sa se intample, ca si eu la randul meu aveam sa platesc pentru suferinta pe care le-am cauzat-o altora, am acceptat ca asa trebuie sa fie. Nu cred in nimic, singura forta divina pentru mine e moartea, pentru ca e singurul lucru de care poti fi sigur in viata, stii aproape de cand te nasti ca la un moment dat vei muri, ceea ce se va si fi intampla mai devreme sau mai tarziu.
     Durere. A fost atat de multa incat nici nu mai stiu cand am simtit-o prima oara, ceea ce ma face sa ma intreb daca nu cumva m-am nascut cu ea. Momentele acelea in  care simteam ca am o hemoragie interna au fost atat de dese si tineau perioade atat de lungi incat aproape reuseam sa ma obisnuiesc cu senzatia respectiva. Iar acum e doar ceva normal, pur si firesc.
     Pierdere. Mereu am crezut ca cel rau moment e atunci cand pierzi pe cineva, dar nu e...cel mai rau e de fapt momentul in care te pierzi pe tine. Nu mai stii cine esti ci doar cum ai fost candva, nu mai stii ce simti, parca tot ce te inconjoara nu mai apartine lumii tale iar tu...te simti cel mai gol pe dinauntru. Iar cel mai rau e ca nu descoperi niciodata o leac pentru aceasta boala care te macina mai rau decat orice boala trupeasca. Iti devoreaza fiecare coltisor al sufletului ramas si se bucura de asta. Ii place, pentru ca pierderea e si un sentiment de vina deocarece mereu te gandesti ca ai fi putut sa faci lucrurile altfel, apoi viitorul urmand sa fie mai bun, dar niciodata nu stii asta atunci cand trebuie ci cand totul se duce.
     Ura. Dupa toate acestea nu mai ramane decat sa apelezi la ura. Urasti lumea, urasti oamenii...pentru ca nimic nu poate ajuta la vindecarea ta. Cand intr-un final realizezi asta tot ce-ti mai ramane e doar ura. Intensitatea ei aproape iti da impresia ca ai sa te vindeci cu ajutorul acesteia, ca daca urasti totul suferinta nu te va mai lovi...nu e niciodata asa. Si aceasta ura te consuma, te face sa crezi ceva ireal toate gandurile iti devin ilogice din cauza ei, ochii iti devin tulburi, mainile iti tremura, corpul e intr-o continua convulsie...Iar la un moment dat obosesti, din toate punctele de vedere...Te simti din nou la fel, nimic nu s-a schimbat lumea e la fel si durerea e tot acolo...
     Furie. Dupa ura furia este ultima la care apelezi. Esti furios pe tine, pe toti, pe toate pierderile suferite, pe tot ce ai facut pana acum. Esti furios ca ai ajuns intr-un moment ca acesta, ca te-ai lasat pacalit si ai lasat toata rautatea sa te invadeze, ai lasat ca prin sangele tau sa curga doar ura. Negandindu-te ca exista o limita in asta, te-ai agatat orbeste de singurul sentiment pe care-l mai aveai  gandind-te ca daca doar el a ramas ar fi cel bun si puternic.
     Mi-am consumat sentimentele dar nu s-a schimbat nimic pentru ca ramanea amintirea lor. Intr-un final totul e in zadar, ramai agatat mereu de ceea ce te-a creat. Nu scapi niciodata de lucrurile care-ti fac rau si putin bine in acelasi timp pentru ca ele sunt o parte din tine.

Replicatie.

          Cu fiecare clipa scursa imi devine tot mai imposibil sa respir, de parca intregul meu corp ar dori o moarte decenta, voita si constienta. Doar o candela, care-si revarsa ceara pe noptiera de lemn de cateva ore pare a fi cea care ar vrea sa ma aduca inapoi la viata. Intr-un fel vrea sa ma hraneasca cu energia ei, insa eu o resping de fiecare data...nu vreau viata, nu vreau lumina, nu vreau nimic din ce tine de lumea reala pur si simplu nu-mi mai doresc nimic, decat liniste, intuneric...

    Intreg corpul ma doare atunci cand mai incerc sa iau o gura de aer doar pentru a imi mai prelungi clipele de constiinta. Chiar si asa nu e moartea pe care mi-am dorit-o, nu ma asteptam ca sfarsitul meu sa vina intr-o odaie intunecata si imbaxita de propriul mucegai, insa sufletul meu isi doreste asta acum. Intotdeauna am sperat sa mor inecata, arzand in flacari sau scurgandu-se tot sangele din mine iar cu ultimele puteri sa ajung sa-l gust, asa cum mi-am gustat puroiul ranilor pe care le scormoneam in fiecare zi. Si avea un gust bun, era cleios si gretos, corpul meu nu putea oferi ceva bun niciodata, decat forme mai mici alte imputiciunii, ale descompunerii. El este forma fizica a oribilitatii, urateniei si goliciunii interiorului, e doar replicatia, exteriorul a tot ceea ce se afla inauntru...a tot ceea ce chiar eu urasc, desi e o parte din mine. 

     Stiam ca aceea va fi ultima oara cand aerul imi va invada plamanii gauriti, asa ca tot ce am facut a fost sa astept...doar sa astept si inevitabilul avea sa se intample, asa cum se intampla mereu.

Boala.

 
    E ciudat cum viata pare doar un tablou trist in care doar eu ma incadrez perfect, ca si cum am fost facuta pentru tristete si ea a fost facuta pentru a fi a mea...E interesant cum privesc in viata si nu vad inainte decat o furtuna si un crang lovit de ea, in tabloul meu nu exista viata, totul e mohorat, grotesc si intunecat...Am pictat, insa nu am stiut cum arata viata, nu am stiut sa o descriu, n-am avut nicio idee despre ce este e.
   Mereu am simtit cum ma incadrez perfect in acel tablou, era menit sa fie al meu, eu eram menita sa fiu in el, o fiinta care il facea si mai intunecat...fiinta care scurgea toata viata privitorului...fiinta care ucide fara sa faca nimic. O fata cazuta in mijlocul tabloului, avand o pozitie ciudata a corpului, parca spasme de durere ii fulgerau corpul aproape trantind-o la pamant, insa in privirea ei vedeai infinitul in care urma sa te pierzi, ochii ei straluceau...a moarte, durere...aproape agonie...iar cel care privea, murea pentru durerea ei. Aceasta ii transmitea totul, iar acea persoana nu era prea puternica pentru toate acestea, pierzandu-se intr-o infinita suferinta...

Dezintegrare

    Viata se scurge din tot ce mai ramasese candva. Un val de emotii imi fragmenteaza usor dar sigur trupul, din tot ce dispare am fost infaptuita candva, iar atunci cand am ales sa renunt la tot am simtit imediat cum corpul incepe sa ia o alta forma, de fapt una diforma... Pielea alba incepea sa imi devina milioane de particule  de...nu stiu...de putreziciune... de oase sfarmate. Mi-am privit singura dezintegrarea lenta, insa nu a fost dureros pentru mine, mi s-a demonstrat inca o data neputinta corpului in fata sufletului, un suflet care mereu dorea a ramane doar el, nemaiavand nevoie de un trup care sa-l incurce.
    Un suflet care dorea sa fie liber, care a macinat tot doar pentru asta...un suflet egoist...