Replicatie.

          Cu fiecare clipa scursa imi devine tot mai imposibil sa respir, de parca intregul meu corp ar dori o moarte decenta, voita si constienta. Doar o candela, care-si revarsa ceara pe noptiera de lemn de cateva ore pare a fi cea care ar vrea sa ma aduca inapoi la viata. Intr-un fel vrea sa ma hraneasca cu energia ei, insa eu o resping de fiecare data...nu vreau viata, nu vreau lumina, nu vreau nimic din ce tine de lumea reala pur si simplu nu-mi mai doresc nimic, decat liniste, intuneric...

    Intreg corpul ma doare atunci cand mai incerc sa iau o gura de aer doar pentru a imi mai prelungi clipele de constiinta. Chiar si asa nu e moartea pe care mi-am dorit-o, nu ma asteptam ca sfarsitul meu sa vina intr-o odaie intunecata si imbaxita de propriul mucegai, insa sufletul meu isi doreste asta acum. Intotdeauna am sperat sa mor inecata, arzand in flacari sau scurgandu-se tot sangele din mine iar cu ultimele puteri sa ajung sa-l gust, asa cum mi-am gustat puroiul ranilor pe care le scormoneam in fiecare zi. Si avea un gust bun, era cleios si gretos, corpul meu nu putea oferi ceva bun niciodata, decat forme mai mici alte imputiciunii, ale descompunerii. El este forma fizica a oribilitatii, urateniei si goliciunii interiorului, e doar replicatia, exteriorul a tot ceea ce se afla inauntru...a tot ceea ce chiar eu urasc, desi e o parte din mine. 

     Stiam ca aceea va fi ultima oara cand aerul imi va invada plamanii gauriti, asa ca tot ce am facut a fost sa astept...doar sa astept si inevitabilul avea sa se intample, asa cum se intampla mereu.