Nu-mi mai ramane decat ura...fata de toti...fata de propria persoana. Urasc ca sunt asa, sau ca mai vreau sa fiu asa si cinci secunde...Urasc ceea ce m-au determinat altii sa devin, am luat-o pe calea aceastea iar apoi nu am mai stiut drumul inapoi. Mi-am pierdut calea. Eram eu linistita in lumea mea de gheata, unde nimic real nu strapungea peretii grosi, sau nu ajungea la mine din cauza vremii neinduratoare din tinutul meu. In toate zilele neprimitoare ale existentei mele ma inzolam aici, plangeam, tipam, cadeam la pamant, imi raneam genunchii, imi gustam sangele apoi ieseam de acolo mult mai puternica. Lumea aceea imi oferea raceala si nepasarea de care aveam atata nevoie, treptat a devenit o parte din mine, adasandu-se inauntrul meu pana la ultimul firicel din fiinta mea. Ca o boala sau un parazit care-ti acapareaza trupul, totul fiind doar o chestiune de timp, lucru care din nou nu este de partea ta.
O iubeam pe noua eu, din ce in ce mai puternica, din ce in ce mai dispusa sa distruga oamenii care odata au ranit-o. Primisem tot ce mi-a trebuit, era un fel de dar suprem...felul in care schimbarea mea contribuise la felul nou in care priveam lumea acum, una plina de ura, bolnava, murdara si putrezita, una pe care adoram sa o vad cu aceasta noua privire a mea. Ce simteam eu era un fel de sentiment de superioritate, ma simteam in stare sa o duc la pieire doar cu privirea mea, rorulile se schimbasera brusc. Eu eram cea puternica si totul era defect si din ce in ce mai fragil.
Dupa ce am distrus am realizat...Mi-am pierdut calea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu