L-am privit in ochi si am fost uimita de faptul ca era constient ca va muri. In timp ce eu ii povesteam ce betii si cate nopti de vara o sa mai petrecem impreuna, ochii lui erau lipsiti de expresivitate. Zambetul ii era unul chinuit si cu greu ma aproba. El stia...iar eu ii vorbeam despre viitor, eram exact ca oamenii pe care-i detestasem o viata intreaga...pana si eu aveam tupeul nesimtit de a da sperante false unui om muribund. Intr-un final nu eram diferita de ei?... Nu...imi era greu sa accept ideea ca oamenii se pot prapadi asa usor, dispar asa de usor si rapid precum au venit, imbratisand un taram necunoscut exact ca atunci cand se nasc...
E greu de acceptat ca intr-un final din el nu se va alege nimic, va disparea in neant, va fi la fel ca o particula de praf in vant, se va descompune...putregaiul ii va macina invelisul si va devenii...nimic. Era greu sa accept ca nu va mai ramane nimic material din el, ca nu-i voi mai vedea niciodata chipul, zambetul...era cel mai cumplit sentiment. In cazul meu era diferit, eu as fi impacata daca moartea ma va vizita si maine, nu cred ca as avea persoane care sa se gandeasca atat de profund la plecarea mea din aceasta lume, insa imi era greu sa vad cum se prapadesc ceilalti. Cred ca mereu a fost asa...
Dar si el era impacat...gandindu-se la fel ca mine, ca va ajunge intr-un loc mai bun, fara dureri fizice si sufletesti, implinire totala, fericire pe care nu va trebui sa o plateasca intr-o zi. Doar prin moarte se va simti implinit...sau poate era doar orbit de suferinta trupeasca. Vroia sa inceteze cat mai repede.
Stand intins pe pat imi lua mana intr-a lui, ofta lung, zambi si inchisese ochii pentru totdeauna.
Like!
RăspundețiȘtergere