Lose

   

     Nu-mi mai ramane decat ura...fata de toti...fata de propria persoana. Urasc ca sunt asa, sau ca mai vreau sa fiu asa si cinci secunde...Urasc ceea ce m-au determinat altii sa devin, am luat-o pe calea aceastea iar apoi nu am mai stiut drumul inapoi. Mi-am pierdut calea. Eram eu linistita in lumea mea de gheata, unde nimic real nu strapungea peretii grosi, sau nu ajungea la mine din cauza vremii neinduratoare din tinutul meu. In toate zilele neprimitoare ale existentei mele  ma inzolam aici, plangeam, tipam, cadeam la pamant, imi  raneam genunchii, imi gustam sangele apoi ieseam de acolo mult mai puternica. Lumea aceea imi oferea raceala si nepasarea de care aveam atata nevoie, treptat a devenit o parte din mine, adasandu-se inauntrul meu pana la ultimul firicel din fiinta mea. Ca o boala sau un parazit care-ti acapareaza trupul, totul fiind doar o chestiune de timp, lucru care din nou nu este de partea ta.
     O iubeam pe noua eu, din ce in ce mai puternica, din ce in ce mai dispusa sa distruga oamenii care odata au ranit-o. Primisem tot ce mi-a trebuit, era un fel de dar suprem...felul in care schimbarea mea contribuise la felul nou in care priveam lumea acum, una plina de ura, bolnava, murdara si putrezita, una pe care adoram sa o vad cu aceasta noua privire a mea. Ce simteam eu era un fel de sentiment de superioritate, ma simteam in stare sa o duc la pieire doar cu privirea mea, rorulile se schimbasera brusc. Eu eram cea puternica si totul era  defect si din ce in ce mai fragil.
     Dupa ce am distrus am realizat...Mi-am pierdut calea...

Ipocrita

     L-am privit in ochi si am fost uimita de faptul ca era constient ca va muri. In timp ce eu ii povesteam ce betii si cate nopti de vara o sa mai petrecem impreuna, ochii lui erau lipsiti de expresivitate. Zambetul ii era unul chinuit si cu greu ma aproba. El stia...iar eu ii vorbeam despre viitor, eram exact ca oamenii pe care-i detestasem o viata intreaga...pana si eu aveam tupeul nesimtit de a da sperante false unui om muribund. Intr-un final nu eram diferita de ei?... Nu...imi era greu sa accept ideea ca oamenii se pot prapadi asa usor, dispar asa de usor si rapid precum au venit, imbratisand un taram necunoscut exact ca atunci cand se nasc...
     E greu de acceptat ca intr-un final din el nu se va alege nimic, va disparea in neant, va fi la fel ca o particula de praf in vant, se va descompune...putregaiul ii va macina invelisul si va devenii...nimic. Era greu sa accept ca nu va mai ramane nimic material din el, ca nu-i voi mai vedea niciodata chipul, zambetul...era cel mai cumplit sentiment. In cazul meu era diferit, eu as fi impacata daca moartea ma va vizita si maine, nu cred ca as avea persoane care sa se gandeasca atat de profund la plecarea mea din aceasta lume, insa imi era greu sa vad cum se prapadesc ceilalti. Cred ca mereu a fost asa...
     Dar si el era impacat...gandindu-se la fel ca mine, ca va ajunge intr-un loc mai bun, fara dureri fizice si sufletesti, implinire totala, fericire pe care nu va trebui sa o plateasca intr-o zi. Doar prin moarte se va simti implinit...sau poate era doar orbit de suferinta trupeasca. Vroia sa inceteze cat mai repede.
     Stand intins pe pat imi lua mana intr-a lui, ofta lung, zambi si inchisese ochii pentru totdeauna.

Zile cristaline

   
     In fiecare dimineata ma trezesc gata sa imbratisez o lume noua dar de fiecare data nimic nu se schimba. Vad o lume la fel de intunecata, defecta, inecata in propria ura si inghitita de propriul egoism. Totul imi e asa de cunoscut, incat aproape ca ma obisnuiesc cu imaginea asta pe care o are lumea, oamenii...si poate chiar si eu, nimic nu e durabil, omul adesea se lasa influentat de lucrurile din jur. Ele fiind malefice inevitabil intr-un final si el va devenii asa.
     Am incercat sa ma pastrez cat mai curata posibil, am incercat sa nu imi las sufletul ramas in ghearele demonilor, dar chiar si asa am ajuns sa-l am patat. Intr-un sfarsit am ajuns si eu sa urasc ceea ce ma inconjura, ma dezgusta oribilitatea de care oamenii dadeau dovada, nu erau mai presus decat orice gunoi aruncat pe trotuar.
     Iti ia timp sa vezi cu adevarat lumea in care traiesti, sau cel putin sa ai o viziune corecta asupra ei. Iar apoi cand ajungi sa o vezi asa cum este iti doresti sa nu o fi cunoscut niciodata, e prea ingrozitoare. Si cand te gandesti ca este creata de noi...