In nimicul mut doar umbre ce prin intunericul lor ma mint. Am pierdut, mi-au ramas insa momentele cu mine unde nebunia este o parte a relitatii, una putin sifonata, distorsionata dar o parte dintr-o lume abia descoperita. Candva nu era nimic decat un lac, in care am murit de atatea ori incat nici nu mai stiu, de fiecare data era aceeasi poveste, cadeam violent in apa inghetata ce-mi sfarma oasele dar nu se intampla nimic, muschii mei nu reactionau eram linistita, impacata... Auzeam apa cum cu un sunet indepartat se lovea de malul unei margini care nu era salvarea pentru mine. Apoi incet incet nu mai simteam nimic, doar o stare de liniste suprema, curand incepeam sa nu mai aud niciun sunet, sunetul apei care sfarma malul se auzea din ce in ce mai indeprtat iar eu ma cufundam intr-o liniste deplina.
Apoi ma trezeam din nou. Imi simteam sangele cum ma arde in varful degetelor ca si cum viata ar fi un blestem pentru mine, plamanii primeau aer din nou, iar eu eram din nou calda. Pielea isi revenea la culoarea normala, o tenta trandafirie, simteam cum inca o data viata curge prin mine si uram acest sentiment. Uram caldura pe care ti-o ofera viata, soarele, sangele...era tot din ce eu eram compusa si vroiam sa ma lispesc de asta, vroaim sa nu mai am strop de sange in corp, sa fiu rece iar pielea sa-mi fie palida, capatand un aspect morbid asa cum era interiorul meu...
